Nu te mișca – Margaret Mazzantini, Polirom 2004, traducere de Gabriela Lungu
Am încercat să nu mă mișc deloc. Am intrat precaut în lectură, stăpână pe simțuri, ușor încruntată, cu buze strânse și gât uscat. La început nu am înțeles, am avansat greu. Apoi povestea a rearanjat în propria ordine lucrurile din interiorul meu.
Margaret Mazzantini te fixează în cadrul poveștii ei și îți oferă un scaun. Ai un rol de cititor-spectator și misiunea e să reziști până la capăt, să cuprinzi tot șirul de întâmplări și să decizi la final cum vei purta acest șirag de emoții. Lectura e intensă, puternică, îndrăzneață și doar la pauze te aduni, redevii conștient de tine.
O adolescentă are un accident grav. Un tată este îngrozit de gândul că își va pierde copila. În timp ce starea fetei este critică, în tată se dezlănțuie durerea. Îi cere copilei să nu se miște înspre moarte, iar el se mișcă înspre ea. Mișcarea aceasta, înspre fiică, ia forma unei povești, singura poveste pe care e demn să o spună în această situație. E o poveste despre durere, e o disecare a neîmplinirii, a nepotrivirii, a pierderii, a eșecului, o extirpare a unei tumori care stă între ei.
Într-un interval foarte scurt, Margaret Mazzantini își trimite personajele către cititor ca pe niște săgeți. Nu lasă loc de interpretări, de intervenții, de revolte sau de empatie. Nu e loc pentru nimic altceva în afară de personajele ei. Acest lucru m-a intrigat, m-am pus în plan secundar și m-am ancorat. Această ancoră mi-a adus încordare în timpul lecturii. Încordarea m-a împiedicat să anticipez, să ies din pasul autoarei. Acest sincron impus m-a pus față în față cu un tată disperat, care își justifică absența în fața fiicei povestind și retrăind înfrângerea lui ca bărbat.
„În mine se află un scaun gol. Îl privesc, îi privesc spătarul, picioarele, și aștept, și mi se pare că ascult ceva. Este zgomotul speranței. Îl cunosc, l-am auzit gâfâind în adâncul trupurilor și ițindu-se în ochii multor pacienți pe care i-am avut în fața mea, l-am auzit stagnând între zidurile sălii de operație, ori de câte ori am mișcat mâinile pentru a hotărî cursul unei vieți. Știu exact cu ce mă iluzionez. În petele pavimentului, care acum se mișcă încet ca funinginea, ca umbrele muritoare, îmi creez iluzia că scaunul acela gol se umple chiar și pentru o clipă cu o femeie, nu cu trupul ei, nu, ci cu mila ei….Vreau să ajung la tine, Angela, în limbul de tuburi pe care stai culcată, unde craniotomul îți feliază capul, să-ți povestesc despre femeia aceasta.”
Margaret Mazzantini s-a născut în 1961 în Dublin. Este actriță și scriitoare de origine italiană. Pentru acest roman, Non ti muovere, primește Premiul Strega și Premiul Grinzane Cavour, prestigioase distincții literare italiene. Mai mult, există și o ecranizare a romanului avându-i ca protagoniști pe Penelope Cruz (Italia) și Sergio Castellitto (Timoteo). Filmul este foarte aproape de firul cărții, are același impact, aceeași zvâcnire violentă de urât și frumos. Menționez și că este regizat de soțul autoarei.