Apicultorul din Alep – Christy Lefteri, editura Litera, 2020, traducere Emanuela Tegla
Lumea neîncăpătoare este Siria. Războiul și ororile sale îi obligă pe Nuri și Afra să părăsească orașul Alep. Cei doi soți trăiesc cu un zumzet asurzitor de amintiri. Sunt măcinați de binele de dinainte și de răul de după. Lumina pălește după ce îl pierd pe Sami. Pentru Afra nu mai există nicio culoare, iar Nuri se consolează o vreme cu Mohamed. Fără culori și fără picturi, Afra se pierde de Nuri. Fără albine și fără Mustafa, Nuri e debusolat. În toată această cădere, niciunul nu își pierde instinctul de supraviețuire. Acest instinct și amintirea binelui de odinioară îi ajută să caute drumul spre Mustafa și familia lui. După șocul războiului urmează alt șir de nedreptăți în traversarea ilegală prin Turcia, Grecia și Marea Britanie.
Printre victime se află călăi, iar disperarea îi împinge spre contactul cu aceștia. Chinul din Alep pare să nu se sfârșească de-a lungul drumului spre siguranță. Din rătăcire în rătăcire, personajele se schimbă și se regăsesc. Această regăsire lasă loc unui final deschis și nu promite bine sau rău, ci le sugerează subtil pe ambele.
Mi-a plăcut povestea pentru că redă exact măcinarea interioară a personajelor. Închid ochii și cuprind o viață reușită, apoi deschid ochii și contemplează ruinele ei. Îi vedem pe Nuri și Afra fericiți, apoi nenorociți. Nefericirea e disecată într-o paletă de nuanțe întunecate. Ajunși la destinație cei doi sunt răvășiți de stresul posttraumatic.
„Erau frânte visele mele, spulberate. Împrăștiate peste tot. Și nu știam dacă sunt trează sau dorm. Erau atât de multe vise… ca niște albine într-o încăpere, ca și cum încăperea era năpădită de albine. Și nu puteam respira. Și m-am trezit cu gândul: te rog, nu mă lăsa să-mi fie foame.”
„M-a privit în ochi, de parcă m-ar fi putut vedea. În acea clipă, am văzut-o și eu pe ea, pe femeia dinăuntru, pe femeia pe care o pierdusem. Era acolo, cu mine, cu sufletul deschis, și prezent, și limpede ca lumina. Preț de câteva secunde nu mi-a mai fost teamă de călătorie, de drumul care ne aștepta. Dar în clipa următoare, privirea i s-a întunecat, însuflețirea din ochi i s-a stins, iar ea s-a îndepărtat din nou de mine. Știam că n-o pot forța să rămână cu mine, n-aveam ce să-i spun ca s-o aduc înapoi după ce dispărea. Trebuia s-o las să se retragă și să aștept să revină.”
Christy Lefteri e născută în Londra, în 1980, într-o familie de refugiați ciprioți de etnie greacă. În anul 2011, a publicat romanul A Watermelon, a Fish and a Bible, inspirat din episodul istoric al invaziei turcești în Cipru. Experiența sa ca voluntar la centrul Unicef pentru refugiați din Atena o inspiră să scrie acest roman.