În viață – Yu Hua, editura Humanitas Fiction, 2016, traducere de Mugur Zlotea
După ce a pierdut averea familiei la jocuri de noroc, Fugui pare că atrage blestemele strămoșilor. În fața eșecului și a răului ireparabil cauzate de acțiunile lui nesăbuite, simte rușine și groază.
Pământul rămâne singura zeitate în stare să garanteze supraviețuirea familiei. În timpul Războiului Civil, apoi, în timpul venirii la putere a Partidului Comunist, și, în special, în timpul Revoluției Culturale, lui Fugui pământul i-a ținut trupul drept până a izbutit să-și adune mințile. Pământul i-a obosit până la epuizare pornirile autodistructive, a amuțit năravul. Trăind în simplitatea sărăciei Fugui reușește să refacă legăturile cu familia.
Destinul tragic al lui Fugui nu are nevoie de înflorituri ca să impresioneze. Astfel că, în acest roman, personajul principal primește tot ce e de trăit cu luciditate și nu e oprit de niciun obstacol. El râde cu poftă, își plânge toate lacrimile, muncește pământul cu toate eforturile posibile. Bucuria lui se află în Jiazhen, în Fengxia, în Youqing și apoi în boul care-i poartă numele. Însingurarea aduce o altă legătură frumoasă, aceea dintre el și boul Fugui, care-i ține de urât, de aproape. Emoția și forța vocii lui Fugui arată perspectiva asiaticilor asupra lumii, înțelesul pe care ei îl oferă vieții și a trecerii ființelor prin lume.
„Mama îmi spunea că pământul de pe ogor este cel mai bun pentru om, nu numai pentru că-i dă roade, e bun și de leac. După atâția ani, și acum, când mă lovesc, pun peste rană un strat de pământ. Avea dreptate mama, pământul nu trebuie disprețuit, poate vindeca o sută de boli.’’
„Jiazhen era îmbrăcată într-un qipao de culoarea cireșei și în mâini purta o legătură făcută dintr-o pânză albastră cu flori albe. Era așa de frumoasă! Rapița de pe marginea drumului înflorise, era plină de flori galbene ca aurul și albinele zumzăiau și zburau care-ncotro.”
„Când ceilalți se aruncau unii peste alții să apuce lipiile, noi ne duceam și le trăgeam galoșii din picioare. Erau picioare care nici nu mișcau, dar erau și unele care loveau nebunește. Atunci puneam mâna pe vreo cască de metal care ne era mai la îndemână și pocneam cu sete picioarele necinstite care se mai zbăteau de câteva ori și apoi rămâneau nemișcate de parcă erau înghețate. Cu galoșii în brațe, ne întorceam în tranșee și făceam focul, că orez era îndeajuns, și uite așa nu ne mai supuneam la cazne. Fierbeam orezul, ne uitam cum picioarele alea goale mergeau pe vârfuri în zilele reci de iarnă și râdeam.”
„Fengxia se măritase la oraș, iar eu și Jiazhen parcă ne pierduserăm sufletul și ne simțeam tulburați. Înainte nu prea băgam de seamă când Fengxia era ba înăuntru, ba afară, dar acum plecase și nu mai rămăseserăm decât noi doi, care stătuserăm ochi în ochi atâta amar de ani, dar parcă tot nu ne văzuserăm îndeajuns.”
Yu Hua, câștigător al Premiului James Joyce în 2002, este primul scriitor chinez pe care îl citesc și care mi-a plăcut neașteptat de mult. Romanul „În viață” s-a vândut în șase milioane de exemplare și a fost ecranizat în regia lui Zhang Yimou. Inclusiv ecranizarea are un premiu câștigat, și anume, Marele Premiu al Juriului la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 1994.