O nouă speranță – Anna Brâncoveanu de Noailles, editura Polirom, 2016, traducere de Ana Antonescu
Sabine de Fontenay este o tânără aristocrată din Parisul de la începutul secolului XX. Orfană de mamă, Sabine este crescută de un tată rece și rațional, față de care simte o admirație lipsită de tandrețe. Golul lăsat de pierderea mamei aduce sensibilitate sufletească și slăbiciune fizică. Mariajul grăbit cu Henri de Fontenay se dovedește a fi sursă de plictiseală și monotonie. O sarcină dureroasă îi provoacă lui Sabine multă suferință și o apropiere de moarte.
Încă de la primele rânduri m-am apropiat de Sabine, am intuit-o. E acel om apăsat și suferind, care își tace durerile. Este acea tânără femeie care pare să fi trăit mai multe ierni decât veri. Sigur că amintește de Emma Bovary, însă Sabine caută o altfel de salvare. Prin încercările eșuate de a fi iubită și de a iubi, Sabine de Fontenay fuge de moarte și imploră viața să curme nefericirea.
Anna de Noilles este o maestră a cuvintelor, folosește imagini vizuale de o eleganță rar întâlnită, chiar și atunci când scrie proză. Am citit-o cu Virginia Wolf în gând, cu tresărire, curiozitate și nerăbdare. M-am simțit gătită, având sub ochi o bijuterie, iar la finalul lecturii mi-am prins în piept povestea ca pe o podoabă. Această broșă închide melancolic o pasăre tremurândă, care se zbate spre viață, prinzând cu grijă acul ce leagă strâns frumusețea de întristare.
„În dimineața aceea era un frig uscat de crăpau pietrele. Aerul înghețat și crispat părea suferind, de parcă ar fi purtat în sine o apăsare, o sfâșiere. Pe alei domnea tăcerea dătătoare de mister; nu era lipsa zgomotului, ci tăcerea, ea însăși.”
„Una dintre ele părea să inspire cu nesaț mirosul zăpezii și să-și astâmpere o sete adâncă; cealaltă oglindea în privirea-i limpede un suflet îngust și lipsit de complicații.”
„Și muzica se poticnea, rugătoare și mizerabilă, deloc voluptoasă, în ciuda melodiilor rămase din cântecele de vară; muzică firavă și scrâșnitoare care se răcea înălțându-se în aerul iernii; muzică înlănțuită care spunea că nu există iubire pentru oameni când pământul e înghețat și când nu ai casă, nici masă sau pâine, nici noapte cu lună, călduță și senină ca o odaie, nici timp liber, nici divane grele și parfumuri… La asta se gândea doamna de Fontenay, că iubirea nu-i deloc pentru sărmani în vreme de iarnă, ci numai pentru aceia care, deși își permit să trăiască, preferă să moară din delir și pasiune…”
„Sabine își înfățișa plăcerea și moartea într-un mod ferm și simplu, prin înclinația pe care o avea pentru indiferență și teama de frison. Lungită astfel, ore-n șir, își amintea adesea de copilăria ei înfocată și independent, de inima ei de fetiță energică și arzătoare, la care se gândea acum surprinsă și neștiutoare, ca un copil care și-ar aminti că fusese cândva o femeie pasionată.”
Anna de Noailles (născută Brâncoveanu, 1867-1933), poetă și scriitoare franceză de origine română, a fost membră a Academiei franceze care, în 1921, i-a acordat Marele Premiu pentru literatură. În 1901, după publicarea volumului de poeme Le Coeur innombrable, contesa de Noailles devine o scriitoare cunoscută. Anna de Noailles era verișoara prinților Emanuel și Anton Bibescu, prietena lui Colette și a lui Marcel Proust, o prezență importantă a saloanelor mondene pariziene de la începutul secolului XX.