Venit pe lume – Margaret Mazzantini, editura Polirom, 2010, traducere de Gabriela Lungu
Am căutat mult timp cartea aceasta. S-a întâmplat să mă găsească într-un anticariat, întoarsă neglijent, astfel încât să fiu nevoită să îi citesc invers titlul. Dar ce bucurie că mi s-a întâmplat!
Dacă lectura romanului a blocat tot zgomotul de fundal, după ce am lăsat povestea să se așeze în mine, romanul a devenit fundalul. Margaret Mazzantini vrăjește, iscodește, scurmă în minți și suflete. Scrie în mod febril, ușor delirant, cu puternic impact vizual.
„Venit pe lume” este un roman întuneric cu pojghiță sclipitoare, citit cu o mare încordare fizică și emoțională. Toate personajele defilează în fața cititorului făcând o paradă cutremurătoare de lumină și întuneric.
Emoțiile și gândurile Gemmei ocupă mare parte din poveste. Aceasta trăiește iubirea pentru Diego pe două fronturi: în uscăciunea Romei și în violența din Bosnia și Herțegovina. În jurul ei gravitează tatăl ei, Armando, și Giuliano, aceștia alină și vindecă.
Gemma se ciocnește dureros de Aska, o tânără artistă din Sarajevo. Peste Aska trece războiul care îi lasă pântecul otrăvit. În jurul lui Aska se aprind și se sting ca niște întrerupătoare Diego și Gojko. Cei doi aduc pâlpâiri în beznă, și resuscitează binele. Pietro este piatra de temelie a celor două femei.
Margaret Mazzantini este pasărea de noapte care scapă în zbor personaje în ororile războiului din Sarajevo, dar și pasărea de zi care le adună și le înalță în relații de iubire. În romanul acesta se spun adevăruri despre pace și război, infertilitate, martiri, supraviețuitori, înfrânți, inadaptați, răniți, despre abuz și maternitate. La final de poveste se conturează imaginea de ansamblu, obiectivă și plină speranță. Apoi, ar mai fi ceva impresionant la scriitura autoarei, și anume, iubirea sau maniera în care personajele se raportează la iubire. Fie este vorba despre atracție magnetică, fie vorbim despre ciocniri brutale, violente, mereu se pariază toate cărțile, fără rezerve, fără garanții, și mai ales, fără cumpătare.
„Noaptea umblăm ștergând zidurile. Împreună cu noi, alte umbre umane trec tăcute ca algele mării. Ne mișcăm într-un acvariu negru. Nu există lumină, numai lumânări stinse. Întunericul e perfect. Luna este lanterna unei fantome. Lumina roșie a unui proiectil cu fosfor ne luminează câteva secunde, apoi se prăbușește ca o stea căzătoare. Suntem singuri. Diego miroase a câine, lipsește apa. Ne spălăm în același lighean.”
„Stinge totul, Doamne, ce naiba aștepți? Ia soarele, aruncă peste noi din cer o planetă neagră ca inima braconierilor cu cravată. Întunecă totul odată pentru totdeauna. Șterge și binele, pentru că răul trăiește în buzunarele sale. În clipa asta. Acum. Pentru că în clipa asta un copil e pe punctul de a fi ajuns din urmă. Salvează-l pe ultimul. Stinge totul, Doamne. Nu-ți fie milă, nu avem dreptul la niciun martor.”
„Femeile știu să se ascundă, să se îngroape, asemenea pământului noaptea, dar, atunci când nasc, ies la suprafață ca niște dinți pe întuneric, atunci se văd forța, curajul, atunci când se simte durerea. Atunci când destinul îți prinde potcoava de rinichi și scoți osul vieții, un nou schelet care trece printr-al tău, ca un râu printr-un alt râu.”
„Venit pe lume” a primit premiul Campiello (2009) și a fost ecranizat în anul 2012 (Venuto al mundo) în regia lui Sergio Castellitto, iar în rolul Gemmei joacă actrița Penelope Cruz. M-a zdruncinat acest film, l-am văzut cu mult înainte să ajung la cărțile autoarei, nu știam atunci că voi ajunge să o ador pe Margaret Mazzantini.