Zilele abandonului – Elena Ferrante, editura Pandora M, 2019, traducere de Cerasela Barbone
Olga trăiește în Torino, împreună cu cei doi copii, Gianni și Ilaria, câinele Otto și soțul Mario. Întreaga ei viață se rezumă la îngrijirea și bunăstarea celor patru. Când soțul o anunță că o părăsește, ea se deșiră și descoase tot ce odată fusese cusut pe față. Încearcă să păstreze coloana rațiunii dreaptă, dar durerea îi rupe vertebră după vertebră. Păstrează, încă din copilărie, o imagine obsesivă și tragică a abandonului. Acesta poartă chipul „sărmanei”, o vecină de bloc îmbolnăvită și învinsă de plecarea definitivă a soțului. Zbaterile Olgăi apar atunci când ea refuză să se contopească cu imaginea femeii abandonate. Durerea se dezlănțuie, ura țintește în mod nerușinat tot ce a atins vreodată bărbatul ingrat. Furia, violența, dezgustul, disperarea – sunt toate înșirate ca niște bile uriașe care își așteaptă rândul să o strivească. Olga nu suferă grăbit, înjumătățit sau leneș, și chiar dacă eroina nu este un model de cumsecădenie sau înțelepciune, are suficientă tărie de caracter încât să treacă de furtuna disperării. Îndură ce este de nesuportat, nemeritat și ticălos în iubire, și, în mod organic, după ce febra abandonului își face numărul, femeia abandonată se regrupează.
„Mama vorbea cu lucrătoarele ei, tăiau, coseau și vorbeau, vorbeau, coseau și tăiau, în timp ce eu mă jucam sub masă cu boldurile, creta și repetam în sinea mea ce auzeam, cuvinte aflate undeva între mâhnire și amenințare, când nu știi să-ți ții bărbatul, pierzi totul, poveștile unor femei despre sentimente sfârșite, ce se întâmplă când plină de iubire rămâi neiubită, fără nimic. Femeia a pierdut totul, chiar și numele (poate că o chema Emilia), a devenit pentru toți „sărmana”, am început să-i spunem așa când vorbeam despre ea.”
„Începuse să mestece în felul lui metodic, dar, pe neașteptate, ceva îi trosnise în gură. Se oprise din mestecat, îi căzuse furculița în farfurie, gemuse. Acum scuipa dumicatul în palmă, mâncare și suc și sânge, era chiar sângele lui, sânge roșu. I-am privit gura pătată fără strop de compasiune, așa cum te uiți la proiecția unui diapozitiv. El, imediat, cu ochii ieșiți din orbite, și-a șters mâna cu șervetul, și-a băgat degetul în gură și și-a scos de pe cerul gurii un ciob de sticlă.”
Elena Ferrante se citește într-un ritm frenetic, ritm cardiac intens. Am citit „Zilele abandonului” de două ori, ca să verific intensitatea romanului, ca să confirm efectul scriiturii asupra mea. M-a șocat, mi-a dat de gândit, m-a întors pe dos. Am pățit la fel și cu „Tetralogia Napolitană”. Sunt fascinată de onestitatea stânjenitoare, tulburătoare a scriiturii, de construcția personajelor feminine (Olga, Elena, Lila), de sălbăticia, cruzimea, vulnerabilitatea, forța și zvâcul acestora.
Romanul „Zilele abandonului” a fost ecranizat de Roberto Faenza în 2005 (I giorni dell’abbandono) cu Margherita Buy (Olga), Luca Zingaretti (Mario) și Goran Bregovic (Damian) în rolurile principale.