Vara în care mama a avut ochii verzi – Tatiana Țîbuleac, editura Cartier Popular, 2019
Splendid ca un poem, acest roman este alcătuit din gândurile, visele și spaimele unui tânăr, atins de o boală psihică, despre mama sa bolnavă și ultima vară petrecută împreună.
O boală mintală și un cancer violent, împletite haotic, fără potrivire, aduc o vară de neuitat. O vară să fii mamă și aceeași vară să fii fiu. Scenele sfâșietoare dintre cei doi se derulează în prezența macilor, a rapiței și a florilor de floarea-soarelui, a stelelor, a scoicilor și a melcilor. Relația lor parcurge o mână de etape: oblojire, îndurare și căutare, contemplare, răbdare și iubire. Nu este neapărat o mână câștigătoare ca la poker, ci o mână decentă cum mai primești în viață.
M-am gândit că uneori mamele se coc mai târziu, iar copiii rabdă foame devreme. M-am gândit și că „de n-ar fi nu s-ar povesti”, și tare bine mai prinde să se povestească, să se audă, să se întipărească. Unele desincronizări nu se recuperează niciodată, dar nici coregrafia nu se uită. După o veșnicie în afara ritmului, mamă și fiu, găsesc sincron, potriveală. Astfel că timpul târziu al iubirii nu e sinonim cu niciodată, e doar antonimul lui la timp. În sclipirea verzuie a privirii mamei, Aleksy devine adult: iubit, neferit de necazuri, înjumătățit. În acest roman verdele este predominant – verde vindecător, verde înșelător, verde înmuguritor.
Mi-au plăcut mult personajele Mika (sora lui Aleksy) și Moira (iubita lui Aleksy), aranjate ca doi sateliți în bezna personajului. Poemul despre ochii mamei, care se aprind, arată cum, departe de orbite, astre, sateliți și toată rânduiala gravitației, personajul trăiește în lumina părintelui, iar modul în care mama luminează închide și deschide emoții. „Vara în care mama a avut ochii verzi” este un roman scurt, durează un anotimp, cel mai arzător dintre anotimpuri. Este intens, colorat, viu ca o rană deschisă, prezent ca o cicatrice.
„În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată. O priveam de la geam cum stă la poarta școlii ca o cerșetoare. Aș fi ucis-o cu jumătate de gând.”
„Simțeam pentru prima dată mirare, milă, încântare – stări de care nu mă credeam capabil și care nu mi-au folosit vreodată. Era ca și cum îmi erupseseră, în sfârșit, ochii – cei adevărați, cei cruzi și dezveliți, cu retinele pe din afară – care vedeau, dincolo de piele și oase, mai aprins decât culori și forme, mai departe decât cer și mai adânc decât pământ.”
„Mama se opri brusc, iar cu ea mă oprisem și eu, și tot ce era predestinat să ni se întâmple în acea zi. Apoi m-a apucat de mână și m-a tras după ea în florile mari și triste, care ne priveau cu țestele lor zimțate. Nu mai eram fiu, nici ea mamă. Eram un muritor speriat și o vrăjitoare, care își transporta prada în altă lume. Am făcut ultimul pas, iar timpul s-a închis după noi ca un fermoar invizibil.”
„Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare.”
Tatiana Țîbuleac s-a născut la 15 octombrie 1978 în Chișinău, Republica Moldova. A debutat cu „Fabule moderne”, apoi a publicat a doua carte, „Vara în care mama a avut ochii verzi”, și, apoi a treia carte, „Grădina de sticlă”. Romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi” este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova 2017, Premiul revistei Observator cultural 2018 și Premiul Observator Lyceum 2018. A fost tradus până în prezent în franceză, spaniolă, germană, poloneză, italiană.
Mare mi-a fost mirarea să găsesc volumul pe raft, în librăria Altroquando, în Roma. O bucurie verde și însemnată care m-a făcut să mă întorc și să strâng alte bucurii. În subsolul librăriei am băut primul Negroni, am fost electrocutată de fiori în momentul în care pianistul de acolo ne-a cântat Yann Tiersen (la cererea mea), Bach și Chopin (recomandările dumnealui).