Mierea și amarul – Tahar Ben Jelloun, editura Nemira, 2024, traducere din limba franceză de Mihaela Stan
„Mierea și amarul” este cartea pe care am luat-o cu mine în vacanță, doar ca să contrasteze cu relaxarea și odihna promise, să am ceva de rumegat, ceva întortocheat. Cu membre grele de la plimbări, cu ochii înlăcrimați de la atâta mirare și frumusețe, am avut acest roman în care să-mi înfig colții. Pe Tahar Ben Jelloun îl știu cu vreo două cărți, cel puțin răscolitoare („Copilul de nisip”, „Fericire conjugală”).
De la prima pagină am avut certitudinea că pătrund în măruntaiele unei familii dintr-o parte a lumii despre care știu foarte puține. Citindu-l pe Tahar Ben Jelloun eram obișnuită cu modul lui de a descoji personaje, de a le goli de cele mai banale, dar și de cele mai cumplite gânduri. În romanele sale familia este mereu o boală, o carie, un organism cu membre care nu se coordonează, ci zac și fierb în suc propriu. Personajele sunt atât de atente la propriul vacarm interior, atât de preocupate să producă zumzet în mod continuu, încât rămân complet surde la zgomotul lumii.
Acesta nu este un roman religios, ci mai degrabă unul care prezintă cadre fixe din viața domestică a unei familii din Tanger, Maroc. Atât de fixe sunt aceste cadre, încât suportă doar derulări și interpretări.
Piese de decor în realitatea socio-politică, personajele se pătează cu toate mizeriile societății, mișmașurile și frecușurile corupției pentru a obține beneficii profesionale și financiare. Fiecare este singur și murdărit, în fiecare clocotește neputința, fiecare susține o morală purtată pe dos cu mândrie și neînduplecare. Cel mai vulnerabil membru al familiei, fiica cea mare, inițial curată și ulterior murdărită, se prăbușește la constatarea cumplită că nu valorează nimic. Această prăbușire inundă familia în amăreală și îmbâcseală. Cei doi soți cultivă și culeg în final roadele lașității și ale resemnării.
Autorul maghrebian scrie pe mai multe voci. Naratorul este pe rând, bărbat, femeie, soț, soție, tată, mamă, fiică, fiu, copil, adult, vârstnic, servitor, imigrant – vocile se întrepătrund, se contrazic, și mai ales, se completează. Aceste confesiuni, prin excelență neștiute, neuzite și nevăzute, au un miez de franchețe tonică și astringentă.
Romanul are gust amar, iar dulcele din final aproape că pălește. Schimbarea de atitudine a celor doi soți față de servitorul imigrant e lingurița de miere învârtită în tot amarul conjugal.
„Nu știu cum fac alții, eu nu reușesc. Sunt zdrobită, amputată, lovită sălbatic, anihilată și trebuie să continui să mă prefac, pretinzând că trăiesc, că-mi tratez bolile, că am grijă de soțul meu care se crede bolnav, că mă gândesc la copiii mei, că-mi imaginez viitorul care va fi plin de goluri. Pământul s-a cutremurat sub picioarele mele și o prăpastie m-a atras în adâncul ei. Mărturisesc că am cedat cu ușurință forței care m-a dus acolo. Mă gândeam că, lăsându-mă în voia ei, acceptând-o fără să mă zbat, aș termina cu suferința.”
„Fiul meu m-a îndemnat să plec din casă. N-am ezitat și i-am mulțumit pentru acest serviciu imens pe care mi-l făcea. Se impunea să părăsesc urgent pivnița nefericirii. Pereții, covoarele, saltelele vechi puse pe mobilele care nu serveau la nimic, toate acestea mă deprimau. Tavanul era plin de fisuri. Probabil că rugăciunile soției mele atât s-au lovit de placa de beton, încât au făcut găuri în ea. Știam bine că superstițiile și rugăciunile ei nu trec de plafon. Degeaba aș fi sfătuit-o să nu se mai adreseze tot timpul cerului, care rămânea mereu indiferent. Casa semăna cu noi. Am reușit să o golim de sufletul său bun și generos pentru a face din ea o închisoare unde nimic nu mai avea sens. După cum se spune, câinii ajung să semene cu stăpânii lor. Noi nu aveam câine, dar casa noastră, redusă la acest subsol, era imaginea tristeții și a nenorocirii noastre.”
Tahar Ben Jelloun s-a născut la Fès, în Maroc, în anul 1944. Trăiește la Paris și scrie în limba franceză. Romanul „Copilul de nisip”, publicat în 1985, i-a dat avântul necesar și l-a împins pe scena literară. În 1987 a câștigat Premiul Goncourt cu La nuit sacrée și a devenit primul scriitor maghrebian căruia i s-a acordat această distincție.