Orlando – Virginia Woolf, editura RAO, 2002, splendid tradusă din limba engleză de Vera Călin
Mă simt mică atunci când vorbesc despre lucruri mari. Micimea îmi oferă privire flămândă și sete imensă. Și mă simt și deosebită când mă însoțesc pe parcursul lecturii cu câte un autor măreț. Mă îmbrac și eu cu aura lui, mă hipnotizează și pe mine lumina reflectorului, și surprinzător, îmi deschide ochii și mai larg.
Despre „Orlando” spun că este un roman bujor, cu bogăție de senzații și cu dublă perspectivă. Cred că este un roman rotund și solar care orbește ochii nevăzători, proaspăt și ascuns contemporanilor Virginiei Woolf, fraged și ironic pentru contemporanii mei. Mi se pare că a dospit și a dat pe dinafară când vremurile au fost neprielnice și o face și acum când vremurile sunt – habar nu am cum sunt – în fine, le simt ca fiind molatice, ușoare (vai, cât m-am înșelat!), depinde de bulele în care ne aflăm. Am avut senzația că citesc (l-am citit și recitit), o poveste sclipitoare prin îndrăzneală și geniu, scrisă fermecător, cu maliție și umor. Îndrăznesc să adaug și că îl percep ca fiind un roman dantelat și prețios, fără să fie depășit sau învechit.
Virginia Woolf m-a vrăjit cu povestea personajului Orlando, personaj masculin până la un punct, și feminin până la final, care își trăiește lunga viață fluidă și neobișnuită timp de câteva secole printre oameni obișnuiți. Pe de o parte, este o poveste de primăvară, crudă, de actualitate, un basm cu un personaj splendid, de viță nobilă, mereu tânăr, care își schimbă genul și trăiește provocările vremii. Pe de altă parte, este o poveste de toamnă, despre îmbătrânirea omenirii, despre mentalități care intră la apă, se scurtează, se îmbibă, se îmbâcsesc; despre mici progrese, despre istoria mai degrabă măruntă și deasă, decât glorioasă.
„Suspină adînc și se aruncă – cuvîntul e îndreptățit de pasiunea vădită în mișcările lui – pe pămînt, la picioarele stejarului. Îi plăcea, în toiul acestei veri trecătoare, să simtă sub el vetrebrele pămîntului; căci asta socotea el că sunt rădăcinile tari ale stejarului; sau, fiiindcă imaginile se cheamă una pe alta, spinarea unui cal mare, pe care el l-ar fi încălecat; sau puntea unei corăbii lăsate într-o rînă – de fapt putea fi orice lucru tare, fiindcă Orlando simțea nevoia să-și ancoreze de ceva inima nehotărîtă care-i zvîcnea sub coastă, inima care-i părea în fiecare seară, cam pe la ceasul acesta, cînd el își făcea plimbarea, bîntuită de adieri înmiresmate și de daruri. Și-o ancora de stejar și, în timp ce el stătea lungit pe jos, zvîcnetul dinăuntrul și din jurul lui se potoli treptat; frunzele mici rămaseră aninate, cerbii se opriră, norii palizi de vară încremeniră; pe pămînt, mădularele lui Orlando se îngreunară; zăcu atît de nemișcat, încît, încetul cu încetul, cerbii se apropiară de el, corbii începură să se rotească în juru-i, rîndunelele coborau săgetînd și se învîrteau, iar libelulele îi treceau ca un fulger prin față, ca și cum toată rodnicia și activitatea erotică a acestei seri de vară s-ar fi țesut asemenea unei pînze în jurul trupului său.”
„Puțina lumină, care pătrundea în dormitoarele unde se nășteau copiii, era, firește, de un verde întunecat, iar lumina care ajungea în saloanele, unde-și făceau veacul bărbații și femeile în toată firea, străbătea prin perdele de pluș cafeniu sau roșu. Dar schimbarea nu se mărgini la lumea înconjurătoare. Umezeala atinse și ființa lăuntrică. Oamenii simțeau frigul în inimă și umezeala în minte. În strădania lor deznădăjduită de a-și cocoloși sentimentele la puțină căldurică, încercară tertip după tertip. Iubirea, nașterea și moartea fură înfășurate în tot soiul de fraze frumoase. Bărbații și femeile se depărtară tot mai mult unii de alții. Nici o conversație liberă nu mai era îngăduită. De ambele părți se foloseau cu sîrg subterfugii și ascunzișuri. Și dacă iedera și plantele perene năpădeau pămîntul jilav de afară, în casă domnea aceeași rodnicie. Viața femeii obișnuite era un șir de nașteri. Se mărita la nouăsprezece ani și avea cincisprezece sau optsprezece copii pe la vreo treizeci; căci ploua cu gemeni. Și așa a luat ființă Imperiul Britanic; și așa – fiindcă umezeala nu ai cum s-o stăvilești, pătrunde în călimară cum pătrunde în lemnărie – frazele se umflară, adjectivele se înmulțiră, lirica se prefăcu în eposuri și niște fleacuri ce fuseseră eseuri de o coloană deveniră acum enciclopedii alcătuite din zece sau douăzeci de volume.”
Virginia Woolf (1882 – 1941), scriitoare de origine britanică, este una dintre cele mai cunoscute autoare ale secolulul XX. Controversatul roman „Orlando”, scris în cheie parodică, a fost publicat în anul 1928, cu intenția de a-i aduce un omagiu poetei Vita Sackville-West.