Dezrădăcinare – Sașa Zare, editura frACTalia, 2022
Mai întâi, precizez că mintea mea zbura de la Tatiana Țîbuleac („Vara în care mama a avut ochii verzi”) la Ocean Vuong („Pe pământ suntem strălucitori o clipă”), așa funcționez eu, așa fac eu legăturile, așa mi se întâmplă lecturile. Și cum eram eu prinsă în romane-poezii, și unde mai pui că eram amețită de scriitori-poeți, am găsit „Dezrădăcinare”. Să fim clar înțeleși că, la final de lectură, Sașa Zare are locul ei înfipt, neclintit. Eu doar am prins din zbor frumusețea.
Sașa Zare plantează în literatură un metaroman-poezie despre o adolescentă queer, care se maturizează. Solul, nu tocmai fertil, sau nu este fertil la modul ideal, are nutrienții trebuincioși pentru explozia creativă. Despre satul Crocmaz, din Republica Moldova, afli rapid că e neîncăpător, Chișinăul e insuficient, iar Clujul e ocupat de altcineva.
Adolescenta Sașa caută să devină un adult împlinit, însă bâjbâie printre epavele educației tradiționale. Negăsind loc printre tot ce e strict și de neclintit se întoarce în sine și începe să frământe tot ce e de nepovestit, de neexprimat, de neexplorat. Autoarea identifică un limbaj menit să exprime nespusul, să-l formuleze, să-l valideze.
E foarte ușor să te seducă romanul dacă cunoști astâmpărul pe care îl oferă vizionarea seriei Harry Potter. Dar și dacă crezi că vacile au cei mai frumoși ochi din lume. Și dacă râzi și povestești cu prietena ta așa cum povestesc Sașa și Xenia. Mai e și Sveta, Sveta-mama, Sveta-boala, ipohondria, anxietatea, prejudecata. Sveta din care crește, zboară, se educă, se vindecă Sașa. Sveta spre care se întoarce abia după ce o înțelege și o conține cu blândețe. Uneori o înflorire nenaturală și forțată nu te umple de petale, și atunci nu ai încotro și ți le prinzi singură, așa cum din răni mai cresc și flori, din adâncimi cresc nori, iar din întuneric se aprind culori.
„Acum mama e bolnavă și mică, slăbește, slăbește, slăbește, toată lumea îmi plânge de milă, gura satului de mult o îngroapă. Acum mama mă strânge tare de tot, mă închide cu ea. Frica, buruiană rea, se înmulțește în ea ca viermii și așa îmi încep adolescența. Trăim în mintea ei înspăimântată de moarte, de viață. Mâncăm teroare împreună, odată cu cartofii la cuptor sau supa sau terciul sau orezul sau ouăle fierte sau legumele fără gust făcute la abur…”
„Nu mai vreau să te demonizez, cred că pot să-mi găsesc un loc din care să știu că nu poți să-mi dai ce-mi trebuie, dar să nu te condam pentru asta. Să-ți văd capătul puterilor tale, ca om. Mă gândesc la câtă presiune e pe mame și cât li se cere; mă gândesc că ai avut tot acel timp să mă chinui (dar nu doar, m-ai și iubit) din simplul motiv că tu erai singura care mă îngrijea. Tata, în schimb, pe care după ce-a murit l-am beatificat, nu era aproape deloc în peisaj. E ușor să idealizezi pe cineva care n-a fost acolo. La fel de ușor cum e să demonizezi pe cineva care a fost și n-a știut să fie ca lumea.
Am nevoie să te văd ca fiind fragilă pentru că ești fragilă, doar că eu nu mai am nicio datorie aici.”
„Și eclectismul ăsta mă face să sufăr. Să mă gândesc uneori că nu ar trebui să mai scriu. Dar poate nu e doar despre mine. E și despre cum se simt femeile și, în general, persoanele marginale, în relație cu Cunoașterea. Și despre felul în care e organizată, dezorganizată, lumea contemporană. Zeci și sute de mii de posibilități, fragmente strălucitoare și îmbietoare dintre care să alegi. Te lipești de unul, atenția ți-e furată la scurt timp de altul, se prinde ceva de mintea ta, și deasupra vine o lumină mai puternică, te muți acolo, zbori dintr-o parte în alta prin spuma zilelor fără să-ți construiești un cuib statornic de cunoaștere. Cred că în lumea contemporană nu există niciun fel de identitate fixă, eul e doar un melanj dezordonat, neliniar, fărâmițat, în transformare mereu.”
Sașa Zare este un pseudonim. Eu am ediția din 2022, dar știu că ediția din 2024 a apărut la editura Magga Books.