Am tot așteptat până să scriu despre Adriana Bittel și maniera în care scriitura sa mi-a resuscitat un noimebrie gri și ursuz. Totul a pornit de la maratonul „clasici români” organizat de Catălina Stanislav și Ruxandra Gîdei, iar una dintre provocări era să citesc un roman scris în perioada 1940-1989. Așa am descoperit pe Voxa ebook-ul „Fototeca temă cu variațiuni” de Adriana Bittel.
Luna noiembrie a rămas gri, însă broderia și finețea lecturii a înnobilat până și cea mai melancolică dintre culori. Dacă cu griul se pot face multe, vă spun că și Adriana Bittel face multe cu poveștile ei.
Protagonista romanului „Fototeca” este Coca, o femeie în jur de 40 de ani, ștearsă, mioapă, care este documentaristă la fototeca unei reviste. Coca are felul acesta aparte, deosebit și nemaipomenit, de a vedea lumea în cadre foto, de a compune și recompune cenușiul în pasteluri. Bucureștiul anilor ‘80, departamentul de arhivă al unei instituții, o bucătărie, o sufragerie, personaje cu vieți banale – toate acordate la vremurile de atunci – prind farmec în privirea transformatoare și în descrierile dantelate ale eroinei. Comunismul e dat la minimum, îl recunoști prin lipsa vreunui aliment, vreo modă, vreun obicei, detaliu aruncat așa într-o doară. Pe lângă o scriitură elegantă și contemplativă, există și momente de umor și oralitate savuroase. Am simțit și tensiunea sau, mai bine zis, rivalitatea dintre Coca (Amalia) și prietena ei din adolescență, foarte asemănătoare cu dinamica dintre Lenu și Lila din „Prietena mea genială” (Elena Ferrante).
În „Fototeca” Adriana Bittel colorează inclusiv praful de pe obiecte. Acest roman nostalgic surprinde și imprimă o singurătate măruntă. Acțiunea este înlocuită cu lentoarea, cu blazarea, cu resemnarea. Sigur că m-am oprit puțin amintindu-mi de Nina Berberova, cu porțelanul personajelor sale, învăluite în ceață, și frig, și o elegantă ratare de sine.
Ce mi se pare că știu, atât scriitoarea, cât și Coca, e faptul că singurătatea se dezvăluie doar pentru un anume tip de obiectiv și pentru un timp foarte scurt, iar toată lumina, captată sau pierdută, nu face altceva decât jocul fotografiei. O splendidă fotografie a însingurării, lipsă de evenimente, și bogată în senzații.
„Ce-mi stai așa ca o momâie? Du-te în cămară și adu sticla aia de șampanie primită de la unii care au primit-o și ei, te gândeai s-o duci și tu mai departe când nu se găsesc flori, ei bine, nu, pocnește-i dopul și linge spuma prelinsă, doar nu vrei să spui c-ai uitat de ziua mea, deși au trecut atâția ani. Bate-mi în gând o depeșă cu sănătate și fericire și tot ce se mai zice, chestia cu prefixul schimbat și că încă mă țin bine – sunt cu antena îndreptată spre Capitală, o s-o primesc precis. Altădată de ziua mea înflorea liliacul, acum anotimpurile s-au deplasat puțin, toate sunt deplasate, dar mie nu-mi place asta, știi. Ții minte cum în ajunul petrecerii, ca un ritual, făceam prima plajă și prima baie din an, când încă nu erau deschise ștrandurile, noi două la Băneasa, la pod... Și seara, obosite de înotat și cu pielea înroșită pe umeri, picam de somn deasupra listei cu invitați, totdeauna ieșea un băiat în minus, îmi băteam mult capul pe cine să chem pentru tine. Și cum ne apucam să răsturnăm casa, totul ni se părea murdar, vedeam deodată lucrurile cu ochii musafirilor, tu frecai plușul jegos al canapelei cu oțet, eu curățam tablourile cu felii de cartofi, se apropia ora sosirii prietenilor și casa era vraiște.”
„Am cunoscut mulți oameni, am prieteni în multe locuri, aici sunt atât de ocupată, dar de ziua mea mi se face dor anume de tine, ca de una din multele fețe ale nestematului ce-am fost, nezgâriată de timp, capabilă să reflecte cu sclipiri curcubeie și raza de soare și lumina becului de 40 și flăcăruia chibritului. La mulți ani, fototecă ambulantă, plicticoasa mea conservă de tinerețe!
Coca a ajuns la jumătatea sticlei și literele scrisorii se întretaie lunecător. Arbori cu frunza crudă când se luminează de ziuă. Demult. Mâna profesorului fierbinte prin mătasea rochiei. Liniștea cu păsări trezindu-se trezite. Un cadru în care nu se zărește pe sine. Astupă grijulie sticla cu restul de șampanie, deși mâine nu va mai fi bună de băut. Înăuntru o fierbere curând liniștită.”
Volumul de proză scurtă „Cum încărunțește o blondă – povestiri din secolul trecut” a fost diferit ca experiență. Povestirile nu sunt atât de apăsătoare, au ironie, umor, descriu vieți banale, de femei, de bărbați, părinți, copii, soți, colegi, gospodine, îngrijitoare, funcționari, pensionari. Pe cât de simple par destinele personajelor, pe atât de nuanțate sunt viziunile acestora despre viață, datorie, statut, condiție.
„Zăpușeala dormitorului se sparge de vaiete culminate în urlet: nu mai poot! Cioburi pătrund în creierul obosit al Esterei, în carnea vie a gândului. Își simte sufletul ca un ochi în bătaia prafului și a luminii violete. Coboară pleoapele. Se face liniște, întuneric, timpul se leagă din unități mărunte – respirația, ceasul, vântul în rafale, fluxul de pe bulevard oprit la stop și reluat.”
Adriana Bittel este născută în 1946, în București. A publicat cinci volume de proză scurtă și un roman. Texte sale sunt traduse în antologii din SUA, Austria, Germania, Italia, Suedia.
Romanul „Fototeca” a fost publicat în anul 1989 la editura Cartea Românească. Eu am un volum cumpărat de la Târgul Cărții, editat și publicat de editura Humanitas în anul 2015.
Volumul „Cum încărunțește o blondă – povestiri din secolul trecut” a apărut la editura Compania în anul 2006.