O singurătate prea zgomotoasă – Bohumil Hrabal, editura Art, 2015, splendid tradusă din limba cehă de Sorin Paliga
Am citit această carte la recomandarea Florenței, căreia îi mulțumesc. O aveam în bibliotecă de câțiva ani, așa cum ai avea ceva pe suflet de care nu ai voință să te ocupi. „O singurătate prea zgomotoasă” m-a prins cu urâtul și însingurarea la vedere. Chiar în acel moment, în care mă adun în mine, mă fac mică și încerc să mă consolez, vine spre mine povestea aceasta a lui Bohumil Hrabal, pe care mi-am șoptit-o și pe care am lungit-o de uimire și drag. Oricât aș citi despre singurătăți nu mă satur să le colecționez. Se potrivesc cu tristețile și nefericirile, se înșiră una după alta, și se poartă tot mai elegant.
Între cele două butoane ale mașinii de presat, roșu și verde, încape viața lui Hanta. Este totuși o viață măruntă a unui om cu gânduri poetice și mărețe. Aceste gânduri fac zgomot în jurul orașului Praga, în jurul pivniței, berăriei, rahatului, în jurul hârtiei, a cărților, a lui Iisus, Hegel și Kant. Uneori aceste gânduri se agață în cui și primesc nuanța peruzea, abia atunci se răsfrâng asupra unchiului, a Mancinkăi, a țigăncii, a șoarecilor și porumbeilor.
Cerurile nu sunt umane, da.
Bohumil Hrabal lasă în urmă acest roman în cel mai uman mod în care un scriitor lasă cuvintele unui cititor. Neumană e această frumusețe scrisă din nefericirea micilor urâțenii, perfect umane.
„De treizeci și cinci de ani lucrez între hârtii vechi și acesta este love-story-ul meu. De treizeci și cinci de ani presez hârtie veche și cărți, de treizeci și cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicționarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat trei tone. Sunt ca un ulcior plin cu apă vie și cu apă moartă, destul să mă apleci un pic și încep să curgă din mine idei frumoase. Sunt educat împotriva voinței mele, de aceea nici măcar nu știu care sunt ideile mele și care cele citite. Acești treizeci și cinci de ani i-am petrecut singur, doar eu cu mine însumi și cu lumea din jurul meu. Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar cu lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândește în mine, ca alcoolul. Și astfel, ideea se reabsoarbe în mine, se reabsoarbe în creierul meu și în inima mea, făcând să-mi pulseze venele până la rădăcina vaselor sanguine.”
Bohumil Hrabal (1914-1997) este un scriitor ceh prețuit în lumea literară. Iubea berea, pisicile, poezia, filosofia. Îi iubea pe Nietzsche, Schopenhauer și Kant. S-a stins la 83 de ani, a încercat să hrănească porumbeii și a căzut de la etaj.