Femei la graniță – Ce ne scriem când nu ne citește nimeni – Alexandra Rusu, Maria Tănăsescu, editura Trei, București, 2024
Am primit cartea aceasta cadou de mărțișor de la draga mea Simone. Știam sigur că este despre femei și prietenie. Eram deja îndrăgostită de copertă (imagine copertă Felicia Simion). Nu mai intru în detalii despre cât de repede am citit-o și cum am lăsat cuvintele să se topească pe limbă.
Îmi port inima pe limbă azi (cum se exprimă Tony Buddenbrook în Casa Buddenbrook de Thomas Mann), așa că nu pot face altceva decât să mă întreb: cât (te) ține o prietenie și care sunt limitele ei? Alexandra și Maria își scriu în modul acela aproape imposibil de surprins și atins, în care sunt prezente una pentru cealaltă și se cuprind.
La finalul zilei, în capătul ăla în care ajung toate faptele curente sau altele, în funcție de algoritmii memoriei tale, îți amintești că:
Ai spus și ți s-a spus: Sunt aici pentru tot ce este important, și mai ales, pentru tot ce este neimportant în viața ta.
Cu cine ai avut cea mai sclipitoare poveste despre bunici? Cu cine ai zdrobit în colțul gurii semințele feminismului? Cu cine ai plâns existența unei furnici? Cu cine ai făcut suferința?
Alexandra și Maria își râd glumele, își toacă neputințele și își numără mirările. Elasticul prieteniei lor e ideal, se strânge în talie fără să jeneze, cuprinde fără să sufoce toate gândurile alea geniale pe care doar a partner in crime le prețuiește. Scrisorile lor sunt aceste roiuri colorate care zboară spre și dinspre Craiova, Constanța, București. Împreună bat câmpii artistic și prozaic deopotrivă, așa cum se bat spuma, frișca sau piureul, așa cum bate cuțitul în tocător, mereu învingător. La drept vorbind, cine am fi dacă am trece cu vederea poezia unui ou, mândria unui cui, modestia unui întrerupător?
Cine are soiul acesta de om și forța aceasta conversațională, cine are un folder cu mesaje demne de a se lăfăi pe un tricou, să se bucure nespus și să se țină bine!
„M-au ajutat mult în ziua aia frământatul, modelatul, așezatul în tavă, chiar și mâncatul de care uitasem de ceva vreme. La țară sunt munci specifice fiecărui fel de jale. Gătitul e pentru înmormântări și doliu, prășitul, ca să te ridici pe picioare când tragi la pat, curățenia, pentru frici. Bunica mea Vali le știa pe-astea, deși nu știa că le știe.”
„E ca un reflex condiționat al fericirii mâncarea pentru familia noastră mică, dar cred că vine dinspre o familie mai mare și mai întunecată, al cărei arbore genealogic se pierde, așa cum gustul amărui și stranietatea măslinei vin dinspre un trecut pe care nu îl mai putem cuprinde și replica, e ceva atât de arhaic în fructele astea umile, e ca și cum ai mușca dintr-un cuvânt din Biblie. Mi-ar fi plăcut să-mi spună Ica – sau Maria, care ardea mereu plăcintele – că, dacă toci vinovăție, mănânci vinovăție, visezi vinovăție și apoi naști vinovăție, ca pe o pâine uitată la dospit.”
„Adela Greceanu spune: Ești sora mea. Ne întâlnim pentru că împreună râdem mult.
Tot ea spune: Contează mult oamenii cu care am râs, fie și numai în treacăt. Spun și eu: să ai o soră cu care să împarți un nume și cu care să râzi, fie și numai în treacăt, e foarte mult.
Mă întreb ce se face și ce nu se face într-o prietenie. Ce se poate așeza și ce nu se poate așeza la răscrucile ei: o pietricică oarecare, fără un nume, o împrejurare cât un bolovan, o inimă mai întunecată. În general, toate lucrurile ușor de numit sunt mai ușor și de iubit și nu ți se așază în drum.”
„Îndes cu ambele mâini în buzunarele largi o serie de diafilme mototolite: fetițe care fierb în mămăligă, Bess McNeill și boneta ei tricotată și Marea Nordului în Scoția, bietul consul Firmin și fiesta de Ziua Morților, Cabiria și toți hoții de biciclete, Hanta și toate cărțile pe care le-a salvat; tot ce s-a spus prea devreme și tot ce s-a spus prea târziu, toate frânele scrâșnite, de teamă că un pas în plus ar putea să aducă răul, tot ce amestecă cruzimea și foamea și tandrețea, toate gesturile care au împiedicat răul, chiar dacă nu au adus neapărat binele. Imagini cu bunătatea ușor șifonată și cu ochii învinețiți, cum iese ea din mai toate situațiile în care îi spunem pe nume.”
Alexandra Rusu este născută în 1981, în Constanța și trăiește în București. Redactor, jurnalistă, a publicat două romane „Cartea năsoaselor” (2022) și „Huptilup: O poveste megatare cu un burete-de-mare” (2022).
Maria Tănăsescu, traducătoare, interpretă, editor de carte, este născută în 1979, în Craiova și locuiește la București.