Copilărie. Tinerețe. Dependență. Trilogia Copenhagăi – Tove Ditlevsen, Grup Editorial Trei, colecția Anansi Clasic, 2025 București, traducere din limba daneză de Simina Răchițeanu
Știam despre trilogie pentru că o recomandase Ruxandra Gîdei. Apoi, a apărut tradusă și am avut-o în vedere. A citit-o prietena mea, Raluca, și mi-a spus că trebuie să o citesc. Acest „trebuie”, în materie de lectură, mereu atârnă greu și e chestiune de timp până mă mobilizez. Drept urmare, mi s-a întâmplat cartea aceasta așa cum mi se întâmplă puține și tot așa precum cele care mi se întâmplă ajung adesea printre preferate.
Ieșită din universul dark fantasy al Anei Rotea, o carte grea și cărnoasă, care m-a muncit și fermecat în același timp, am ajuns la trilogie. De la prima pagină am știut că o voi gusta, adică o voi citi cu porția. Nu a mers cu nimic în paralel. Am fost prinsă cu pin pe pagina poetei scriitoare.
Avem o poveste măruntă a unei copile daneze, născută, așa cum te naști, unde se nimerește. Și, mai ales, cum continui să trăiești atunci când nimereală e nepotrivită. În această viață marcată constant de sărăcie, zguduită de al doilea război mondial, există totuși o exaltare spirituală, prin dorința unică de a scrie.
Tove trăiește în Danemarca cu părinții și fratele ei. Scrie poezie și acest lucru o fărâmițează de familia ei, îi sabotează adaptarea în societate o vreme, dar o ajută să urmeze un fir diferit și cel puțin încâlcit al vieții. Tove nu are idee, și la cum cunosc poeții, nu va avea niciodată idee cât de talentată este. Are nevoie să fie atât de înzestrată încât viața ei să se schimbe. Iar când Viggo F. o apreciază, se prinde cu acul de siguranță într-o căsnicie.
Tove Ditlevsen scrie un bildungsroman poetic despre șandramaua de locuință, mahalaua de cartier, bulendrele ce nu reușesc să îi țină de cald, familia nefericită și îngrămădită, dulceața neagră a drogurilor. Este o crudă și lucidă observatoare a abuzurilor și a dependențelor.
Mă întorc la personajul Tove, și mă gândesc la toată neiubirea, neîmbrățișarea, neatingerea, nesărutul care au construit un corp inert și rece, o jucărie manevrabilă. Chiar dacă schimbă căminul cu alte cuiburi, ea doar simulează căldura familială. Trăiește detașat și se dedică scrisului, trăiește dependent și întârzie în relații amoroase sortite eșecului.
Scriitura îmi amintește de Elfriede Jelinek, de asprimea acesteia, de toate șireturile cu care se leagă copilele, tinerele și doamnele. M-am gândit și la Patti Smith („Just kids”), la nevoia de a fi descoperit și prețuit pentru talentul tău, la nevoia de a frecventa un anturaj cel puțin influent, dacă nu inspirator. Cred că atât Tove, cât și Patti, își oglindesc singurătatea crud și tăios.
„Dimineața era speranță. Stătea ca o strălucire trecătoare de lumină pe părul negru și drept al mamei mele, pe care niciodată n-am îndrăznit să-l ating; îmi stătea și pe limbă, împreună cu zahărul din terciul călduț pe care îl mâncam alene în timp ce priveam mâinile împreunate ale mamei stând complet nemișcate peste ziar, deasupra articolelor despre gripa spaniolă și Tratatul de la Versailles. Tata plecase la muncă și fratele meu era la școală. Astfel că mama era singură, chiar dacă eram și eu acolo, și, dacă stăteam nemișcată, fără să scot o vorbă, calmul distant din inima ei enigmatică putea să țină până dimineața târziu, când trebuia să iasă la cumpărături pe Istedgade, ca orice altă gospodină.”
Tove Ditlevsen (1917-1976) este o scriitoare daneză de renume. A publicat unsprezece cărți de poezie, șapte romane și patru volume de povestiri. De-a lungul anilor s-a luptat cu dependența de alcool și de droguri.