Apă proaspătă pentru flori – Valerie Perrin, editura Litera, traducere de Eduard Claudiu Brăileanu, București, 2023
„Apă prospătă pentru flori” mi-a picat în urechi mulțumită celor de la Voxa. Vocea Emiliei Bebu m-a apropiat de Violette Toussaint. Mi-a plăcut atât de mult încât am cumpărat cele trei cărți ale autoarei fără să stau pe gânduri. M-am scufundat în lectură așa cum te scufunzi într-o cadă în care ai lăsat voit să danseze săruri și uleiuri. Această carte colorată, cu parfum de trandafiri, cu lecțiile ei despre plăcerile și nenorocirile vieții, m-a înmuiat când aveam cea mai mare nevoie.
Violette Toussaint a iubit în zadar un soț absent, Philippe Toussaint. Violette Toussaint este mama unei fetițe care a decedat, Leonine Toussaint. Violette Toussaint administrează cu devotament și generozitate un cimitir. Are prieteni vulnerabili și cumsecade. Violette Toussaint este iubită, citește, bea ceai, se răsfață cu vin de Porto, își cultivă singură legumele. Violette Toussaint are grijă de florile vecinilor ei.
După ce pierzi tot ce ar trebui să fie de nepierdut, după ce viața ți-a luat în mod violent ce era de neatins, supraviețuiești. Asta face Violette până să apară Sasha în viața ei. Treptat și cu greutate femeia se adună, se recompune, așa cum se întâmplă cu notele rămase fără portativ. Tabieturile, rutina, recalibrarea dau o altă nuanță durerii. Fără să-și piardă o clipă culoarea, durerea nu mai e atât de stridentă.
M-am atașat de personajul feminin și mi-a devenit drag romanul lui Valerie Perrin. L-am recomandat și l-am făcut cadou. E o lectură dulce-dulce, inițial bănuisem că e prea dulce, o caramea care mi-a făcut bine exact atunci când aveam nevoie. Despre alinare prin lectură nu o să vorbesc prea mult, și nu pentru că nu aș avea multe de spus, ci pentru că încă descopăr, învăț și absorb povești de pus pe rană. Sigur că, și pe fundalul mieros al acestei povești am găsit amarul cinstit și nobil, de care sunt dependentă.
„Vecinilor mei nu le este frică de nimic. Nu au griji, nu se îndrăgostesc, nu-și rod unghiile, nu cred în destin, nu-și fac promisiuni, nu figurează în registrele Casei de Sănătate, nu plâng, nu-și caută cheile, ochelarii, telecomanda, copiii, fericirea.”
„Când a apărut Leonine, tinerețea mea s-a sfărâmat atât de violent, ca o vază de porțelan pe pardoseală. Ea mi-a îngropat viața de femeie, pentru a deveni mamă. În câteva minute, am trecut de la râs la plâns, de la vreme bună la ploaie. Precum cerul de martie: eram azur și aversă în același timp. Aveam toate simțurile în alertă, ascuțite ca acelea ale unui corb.”
„Ca să nu mă sufoc când mi-a redat cuvintele lui Fontanel despre boilerele defecte, despre asfixiere, m-am concentrat la parfumul noului detergent, prospețimea alizeului, folosit cu o zi în urmă la spălarea lenjeriei noastre de pat. Ca să nu urlu, mi-am imaginat, iar și iar, desenele de pe sticla de detergent: flori de iasomie roz și albe. Florile acestea m-au dus cu gândul la motivele de pe rochiile lui Leonine. Rochiile erau ca niște covorașe zburătoare imaginare, pe care le luam când prezentul devenea de nesuportat. Toată noaptea am respirat mireasma cearceafurilor mele curate, ascultându-l pe Philippe Toussaint cum îmi vorbea pentru prima dată.”
Valerie Perrin s-a născut în 1967 în Remiremont, Franța. În prezent locuiește în Normandia. Am citit cu mare plăcere romanul ei de debut Duminicile iubirilor pierdute (Les Oublies du dimanche, 2015), câștigător al premiului Booksellers Choice Award. Romanul Apă proaspătă pentru flori (Changer l’eau des fleurs, 2018) a câștigat Premiul Maison de la Presse, devenind cea mai bine vândută carte din anul 2020. Cel mai recent roman al autoarei este Trei (Trois) apărut în anul 2021. Pe lângă romane, Valerie Perrin scrie scenarii și face fotografii. Am citit cele trei romane, menționate mai sus, și sunt interesată de scenariile ei.