20 de ani în Siberia Amintiri din viață – Anița Nandriș-Cudla, editura Humanitas, Memorii Jurnale, București, 2016
Spre finalul vieții, Anița Nandriș-Cudla scrie un jurnal, lasă un testament. Armonia căminului și rânduiala gospodărească sunt spulberate în vara anului 1941, când familii întregi sunt deportate de către soldații ruși. Răpită din cuib împreună cu familia (soțul și trei copii), părăsește satul Mahala din Bucuvina ca să fie strămutată în Siberia, dincolo de Cercul Polar.
În toată violența deportării, Anița supraviețuiește împreună cu copiii. Timp de douăzeci de ani înfruntă pustietatea și infertilitatea locurilor, foamea, înghețul, goliciunea, munca grea, ba chiar, răzbește în noua rânduială a lumii să crească cei trei băieți. Cu omenie, credință și solidaritate hrănește o flacără uriașă care astâmpără sufletele celor dragi și nu le lasă să se înăsprească.
Femeia e cuminte, înțeleaptă și atentă, astfel încropește haine, găsește fructe, observă și învață obiceiurile celorlalte popoare. Cu gândul la mama bolnavă, lăsată acasă, și cu voința de a-și păstra copiii în viață, trece prin fiecare zi cu mintea alertă și deschisă. Anița Nandriș-Cudla nu arată cu degetul, nu dușmănește, nu se vaită. Nu are timp și suflet pentru așa ceva, copiii ei trebuie să trăiască. Rămâne lucidă, vigilentă în nesfârșita noapte rusească, înaintează neîntrerupt ca o făclie așteptând zorii dreptății.
„Eram mulțămiți, căci de acuma aviam unde ținia vitele și oliacă de pâne și pășune, nu sta sub ceriu liber. De acum vițălușca a crescut, îi marișoară, am mai cumpărat alți doi purcei, junca care i-au dat-o părinții lui s-a făcut vacă și a fătat un bout. Dacă noi am văzut că bouțul e sănătos și crește, atunci am zis amăndoi că acest bouț are să fie temelia de început casa.”
„Cu toată frica și greutatea, dar dacă nu am strange noi acuma, când se găsesc, pe urmă n-ai de unde să le iei. Așa că dacă am strâns, am mâncat cât am putut, am trimăs și la baieți pe mare. Încet a despărut boala dintre noi. Dinții au început să se întăriască, petele de pe picioare au dispărut, ne simțiam cumva mai bine. Nu ai zice, dar tot erau fructe proaspete în care era oliacă de vitamin. Am pregătit oliacă și pentru iarnă să avem cu ce ne apăra de țânga, adică de boala asta care era pe acolo.”
„Când mi-au spus că trebuie să mă duc la închisoare, mi s-a făcut tare amar în suflet. Am suspinat adânc. Nu m-am gândit alta decât la bieții copii, că iarăși trebuie să rămâie singuri. Căci orișicine își poate închipui că mama își dă și sufletu pentru copii. Cât de mare foame era, cât de multă muncă și greutate era, dară dacă eram toți împreună ne mângâiam unu cu altu.”
Anița Nandriș-Cudla s-a născut în 1904 într-o familie de țărani bucovineni, în satul Mahala, județul Cernăuți. Cu puține cunoștințe de carte, revenită în satul natal, Anița a scris despre viață și supraviețuire. Manuscrisul a fost înmânat nepotului ei Gheorghe Nandriș în 1982. A fost trecut peste graniță în România și a fost publicat pentru prima dată în 1991. În anul 1992 cartea a primit Premiul Lucian Blaga.