O zi mai lungă decât veacul – Cinghiz Aitmatov, editura Leda, Grupul editorial Corint, 2006, splendid tradusă de Ion Covaci și Denisa Fejes
Am descoperit această carte mulțumită celor de la Wednesday Book Club. M-am afundat în lectură atât de profund și iremediabil încât mi-am porționat numărul de pagini, să nu se termine prea curând. Scriitura lui Cinghiz Aitmatov m-a dus cu gândul la Guzel Iahina și la Tomas Zmeskal („Scrisoare de dragoste în scriere cuneiformă”). Nu aveam să știu că mă va pregăti pentru un eveniment asemănător.
„O zi mai lungă decât veacul” este povestea bătrânească a unui om de ispravă care își înmormântează cel mai de preț prieten. Edighei, acest last man standing, locuiește, împreună cu soția lui, în stepa din Sarî-Ozeki. Din cauza traiului greu, comunitatea din care fac parte este foarte mică. Kazangap, se stinge, și aprinde în Edighei un șuvoi de gânduri despre omenie, prietenie, singurătate, deșertăciune și eternitate. Absorbit de partea practică a morții, Edighei organizează ultimul drum al lui Kazangap și se asigură că sunt respectate tradițiile și ritualurile specifice Kazahstanului și religiei islamice. Zdrobit de pierdere, neîmpăcat și neconsolat, printre pașii ficși ai rânduielii, Edighei își retrăiește ultimii 30 de ani.
Romanul are o construcție epică excepțională, urmărind trei planuri: istoria mică a omului de rând, istoria mare, cu toate implicațiile ei socio-politice, și istoria Universului, cu elemente de science-fiction.
Când oamenii tăi dragi se numără pe degete, dacă pierzi unul e ca și cum ai pierde un deget. Aitmatov m-a făcut să mă gândesc la moarte ca la o lipsă, pierdere, o boabă lipsă dintr-un ciorchine, un gând neterminat, o tăcere profundă sau cea mai mare gălăgie, un scurtcircuit. Moartea este absența celuilalt dintre cei rămași, o lumină stinsă care întunecă existența cel puțin până când te obișnuiești cu restul de lumină rămas.
„Cugetând astfel, Burannâi Edighei își repeta în gând rugăciunile pe jumătate uitate, verifica dacă mai știe ordinea îndătinată a cuvintelor, să refacă în minte, cât mai exact, ordinea gândurilor îndreptate spre Atotputernicul, pentru că numai El, cel neștiut și nevăzut, avea putința de a împăca în sufletul omului cele de neîmpăcat – începutul și sfârșitul vieții, viața și moartea. De aceea și erau pe lume, pesemne, rugăciunile. Căci n-o să te-apuci să strigi la Cel-de-Sus, să-l întrebi de ce, adică, a rânduit el lumea în așa fel, încât să ne naștem și să murim. Așa trăiește omul de când se știe – nu-i împăcat cu rânduiala, dar se chinuie să se împace cu ea. Iar rugăciunile sunt neschimbate din adâncuri de veac, și ele spun mereu unul și același lucru – că omul nu trebuie să cârtească în van, mai bine să se împace cu voia Domnului. Și vorbele astea, șlefuite mii de ani ca niște lingouri de aur, sunt ultimele dintre cuvintele de pe urmă pe care cel viu e dator să le spună celui mort. Asta-i datina.”
„Învelit în vânturile tăriei, Pământul plutea pe eternele-i cercuri. Plutea Pământul...Grăunte de nisip în Universul incomensurabil. Aștri aidoma lui sunt fără de număr în Univers. Dar numai pe suprafața lui, a planetei Pământ, trăiau oameni. Trăiau cum puteau și cum știau, iar uneori, arși de setea cunoașterii, încercau să afle dacă nu cumva, pe alte corpuri cerești, există ființe asemenea lor. Polemizau, emiteau ipoteze, aselenizau, plantau dispozitive automate pe alte planete, dar, invariabil, ajungeau cu amărăciune la convingerea că în proximitatea Sistemului solar nu există nimeni și nimic asemenea lor, nu există nici măcar o altă formă de viață. Uitau aceste căutări, la altceva le stătea gândul – conviețuiau trudnic, iar pâinea cea de toate zilele nu era nici ea lesne de câștigat...Mulți socoteau că, la urma urmei, Cosmosul nu-i treaba lor. Și plutea Pământul, plutea singur, înstrăinat...
Cinghiz Aitmatov (1928 – 2008) a fost unul dintre cei mai proeminenți scriitori kârgâzi. S-a născut în Șeker, nordul Kârgâzstanului. Odată cu publicarea romanului „Djamilia”, în 1958, Aitmatov a devenit un scriitor de referință. În plan politic și diplomatic, este important de menționat că, după 1985 a devenit consilierul lui Mihail Gorbaciov și a fost primul ambasador ONU al URSS. De la începutul anilor 1990, Aitmatov a fost ambasador UE al Kârgâstanului și a făcut parte din Parlamentul kârgâz.
Romanul „O zi mai lungă decât veacul” (The Day Lasts More Than a Hundred Years) a fost publicat în anul 1980.