Când m-am reapucat de Suzănica Tănase știam cum va fi. Așa cum e când totul se ridică dn cuvinte, se prăbușește și cade peste cuvinte. Seamănă cu Aglaja Veterany, are tăria vorbelor și privirea elastică a celui care trăiește în contemplare.
Grădina Sofiei a apărut la editura Casa de pariuri literare în 2020, imaginea de copertă îi aparține Iuliei Șchiopu.
Acest roman aduce cu el un subiect delicat, foarte puțin discutat. Trebuie să fii cu pielea la vedere ca să poți vorbi despre pierderea unei sarcini. Te lipești de poezia scriiturii, te apleci ca să privești mai bine cuvintele și te seceră, pur și simplu. Are un fel poetic de a vorbi despre viață și moarte, fețele aceluiași destin.
Nu m-am gândit niciodată cum pierd plantele și animalele pui, nu m-am gândit nici cum o inimă se înmulțește ca să rămână instant singură.
Nu m-am gândit nici la ce pierde cerul, pământul, nici cum se numesc femeile care nu duc la capăt un rod.
Sofia reprezintă o pierdere dincolo de carnea trupului, una care ajunge până la flori și păsări.
„Frumusețea strică o femeie. O încurcă. Devine atât de dezorientată ca o împletitură care se deșiră în grabă.
Modestă și frumoasă. Modestă. Și frumoasă. Un vis buimac. De-al bărbaților naivi trecuți de o anumită vârstă.
Sofia, nu știu. Dacă aș fi o ursitoare nu știu câtă frumusețe aș împrăștia asupra ta. Iartă-mă.
Atâta cât să nu te pierzi în ea. Atâta cât să deschidă ușile care merită.”
Oameni fără piele a apărut la editura Casa de pariuri literare în 2022, imaginea de copertă îi aparține Iuliei Șchiopu.
Este un poem al mamelor și fiilor, al bunicei și nepotului, al primei iubiri, al maternității și al divorțului – al trupului tăbăcit.
Din ipostaza imigrantului apare încă un înveliș ce stă să se desfacă, acela al limbajului. M-am gândit la limba în care doare și în care spui că te doare, limba în care suferi, cea în care ești. La verbele care ți se pun în spinare și virgulele ce leagă vagoanele de tren. Chiar și la chipul pe care nu se pun adjective, pieptul în care nu se opresc substantive și mâinile care tremură tăceri.
„Să te îndrăgostești e ca și când ai încerca să treci dezbrăcat printr-o fereastră spartă,
trebuie să ai mare grijă la cioburi, pielea se agață repede,
devine o împletitură care se deșiră…”
A unsprezecea zi din august a apărut la editura Litera în 2024.
Este romanul în care florile cresc în jos, zeii vin din apă, soarele își permite un scurt leșin, scoicile dansează. Ana trăiește viața cu întreruperi și reluări comparabile cu o eclipsă.
Cu prilejul eclipsei de soare lumea se shimbă în cer, iar furnicăraia de pe pământ e ușor atinsă. Neprihănirea e dovedită de urmele bretelelor unui sutien, mătușa trecută prin viață, cu inima jucată de fiecare dată, este un rău magnetic ce se poate lipi de săraca fată.
„Nu e nimic excepțional la mine decât că sunt cam înaltă pentru o fată, văd aproape orice se întâmplă în jurul meu cu ochii feriți și iubesc apa. În toate formele ei. De aceea mi se întâmplă lucrurile astea la mare.
Aș trăi undeva unde plouă tot timpul, unde ești îmbrățișat dimineața și seara înainte de culcare, unde se doarme neapărat la prânz, unde nu se minte, unde nimeni nu se răzbună, unde ești în siguranță numai atunci când spui adevărul.
Îmi place să am loc, mult loc să râd, să dansez, să citesc și să sufăr din orice, dar nu prea mult, cât să scriu un poem în fiecare după-amiază. Cât să simt că trăiesc.”
Suzănica Tănase s-a născut în Constanța, în 1982, trăiește în Canada. Are studii în economie și asistență socială și cucerește cititorii cu poezie. A publicat articole, versuri și proză.