Hamnet – Maggie O’ Farrell, editura Pandora Publishing, 2021, colecția Anansi Contemporan, splendid tradusă de Mihaela Buruiană
De când am văzut în cinematograf Hamnet și până am terminat de citit Hamnet, am trăit cu puternica impresie că sunt un cearceaf scuturat, netezit, splălat și apretat. În fibrele aspre am ținut cuvintele și în albul prespălat am ținut imaginile. Dacă Maggie O’ Farrell a țesut, Jessie Buckley a întrupat.
Despre Anne Hathaway am știut puțin spre deloc, despre William Shakespeare am știut multe dintotdeauna, încă din liceu. Despre Agnes știu suficient. Așa cum știu despre pădure, crengile copacilor, vânt, veveriță și vânturel. Și despre gențiane, tătăneasă, ceară și miere. Știu despre animal, femelă, instinct și pricepere a vieții. Înțeleg câte ceva despre locul ademenitor și minunat din mintea soțului. Un loc al creației, nepractic și impracticabil, peste mâna celor înfipți și înrădăcinați.
Îmi amintesc de Sentimental Value, de casă. Cea rămasă nenominalizată, personajul meu preferat. Îmi amintesc și de Inocenții, cartea Ioanei Pârvulescu, despre casa din Brașov.
Eu locuiesc casa mea și citesc despre Hamnet. Maggie O’ Farrell ridică din cuvinte o casă la fel de importantă ca văzduhul, râul sau pământul, cu încăperile ei, cu paturi, scaune, mese. Casa ține personajele împreună, le desparte și le ascunde. Această casă e zgomot și tăcere, frig, căldură, amintire, speranță și familie.
Prind multe emoții despre pierderi, despre cum se despică lumea, cum își pierde cerul firele albastre, despre cum zborul nu mai țâșnește, ci se înfige în pământ, iar de sus nu mai trimite nimeni semne.
Eu locuiesc în casa mea și citesc despre Hamnet. Recunosc, casa mea e apoasă și moale, chiar dacă caloriferele duduie. Chiar dacă focurile ard sub oale și sub tăvile cu biscuiți. Casa mea mă simte. Și e de vină fotoliul, care a spus tuturor. A spus că eu citesc, și nu mă pot opri, despre părinții care au pierdut un copil. Despre cum știi că ai pierdut atât de mult, încât niciodată nu vei mai câștiga. Despre cum te lași în plata Domnului, în voia naturii, și că oricâtă apocalipsă e în tine, omul din față e neputioncios. Și mai este o variantă, să te duci în locul acela minunat, să pui amarul și metalul pe foc și să umpli lumea de tot ce ți-a răpit ție. Imaginează-ți o lume în care trăiește tot ce ne-a mișcat vreodată.
Nu sunt capabilă în acest moment să vorbesc sau să mă gândesc la chestiuni legate de stilistică, scriitură, și așa mai departe. Sunt prea lipită și prea atinsă de poveste. Nici nu știu cu ce aseamănă din ce am mai citit. E durere, iar durere știu, am mai simțit.
„Ea este golită, marginile ei, estompate și imateriale. Ar putea să se dezintegreze, să se spargă, asemenea unei picături de ploaie ce cade pe o frunză. Nu poate pleca din locul acesta, nu poate trece de poarta aceasta. Nu îl poate lăsa aici.”
„Agnes apasă mușchiul, apasă și apasă, de parcă ar vrea să extragă seva din el. Simte mai degrabă zgomot, la început: voci multe, strigând tare și încet și tonuri amenințătoare și stăruitoare. Mintea lui este o cacofonie, luptă, vorbe, țipete, strigăte și șoapte suprapuse și ea nu știe cum suportă el, și sunt și celelate femei, le simte, părul lor despletit, urmele mâinilor lor mânjite de sudoare, și i se face greață, dar continuă să apese, deși ar vrea să renunțe, să-l îndepărteze, și mai e și frică, foarte multă frică, de o călătorie, ceva despre apă, poate o mare, o dorință de a căuta un orizont îndepărtat, de a-și plimba privirea asupra lui, iar sub toate astea, în spatele tuturor, găsește ceva, un spațiu gol, o lipsă, un abis, care este întunecat și fluieră a pustiu, iar pe fundul lui găsește ceva ce nu a mai simțit niciodată: inima lui, mușchiul acela mare, stacojiu, bătând mereu, cu o constanță frenetică, presantă, în pieptul lui. Pare atât de aproape, atât de prezentă, ca și cum ar putea doar să întindă mâna ca s-o atingă.”
Maggie O’ Farrell a scris opt romane și un volum de memorii. Trăiește în Edinburgh. Am citit volumul de memorii „Exist, exist, exist” și mi-a plăcut foarte mult. Am în vedere „Portretul căsătoriei”.
Există o ecranizare după Hamnet în regia lui Chloe Zhao, care a scris scenariul împreună cu Maggie O’ Farrell. Iar Jessie Buckley joacă rolul lui Agnes. Pe bună dreptate a primit atât filmul, cât și Jessie Buckey nominalizări la Oscar. Fingers crossed!